Klicken Sie hier für die deutsche Fassung des Artikels auf diepresse.com„M-am razbunat pe Bucuresti!“
Autorul roman despre vise reale si false, despre ura si iubirea de tara.
Die Presse: Domnule Cartarescu, in Romania comunista era greu sa ai acces la literatura internationala?
Mircea Cartarescu: In anii ’70 si ’80 se gasea orice. In acea perioada au aparut enorm de multe traduceri in limba romana, chiar si din domeniul teoriei literaturii. Noi, studentii bucuresteni, am citit foarte mult.
I-ati studiat, deci, in cadrul seminariilor de literaratura pe Derrida, Lacan sau Foucault, la fel ca studentii din occident?
Cartarescu: Dictatura structuralismului s-a manifestat si la noi, toti discutau despre Saussure, Barthes, Bachtin. In anii ’90 insa aceasta teorie nu a mai contat deloc. Ea nu mai are nici o valoare pentru scrisul din ziua de azi. Pe atunci, scrierea unui roman presupunea un autor extrem de cultivat in acest sens. Noi ne-am orientat dupa modelul francez „nouveau roman“. In prezent conteaza doar naratiunea.
Romanul dumneavoastra “Orbitor”, care a aparut de curand in limba germana, pare a fi mult mai mult decat o simpla naratiune. Are o structura poetica extrem de complexa.
Cartarescu: Singura diferenta pe care o fac intre poezie si proza este asezarea in pagina a textului. Poeziil le scriu in partea stanga a randului, in timp ce la romane randurile sunt complete. Romanele sunt, de fapt, poezii foarte lungi. Chiar si atunci cand nu scriu sunt in cautarea poeziei. Nu ma intereseaza atat intriga romanelor lui Balzac sau Tolstoi, cat momentele poetice ale acestora. Dostoievski spune ca un scriitor trebuie sa inceapa cu o impresie foarte puternica. Din aceasta impresie se naste romanul. Am ales aceasta forma literara, deoarece poezia a devenit “neincapatoare” pentru mine.
Visele joaca un rol important in opera dumneavoastra. De ce? Ati citit prea mult Freud, ati urmat terapie sau exista alte motive?
Cartarescu: Dintotdeauna am avut vise puternice. Acest lucru l-am mostenit de la mama mea. E o femeie simpla, insa extrem de speciala si rafinata din acest punct de vedere. Numeroase pasaje din romanele mele descriu vise pe care le-am avut. Anticii faceau deosebirea intre visele comune si cele trimise de zei. Pentru a patrunde in lumea viselor trimise de zei, trebuia sa treci ori de o poarta de fildes, ori de una din corn. Poarta de fildes il amagea pe visator, in timp ce poarta din corn era cea adevarata. Amandoua insa pareau foarte reale. In “Orbitor” povestesc si intr-un mod foarte realist. Imi face placere sa recreez Bucurestiul anilor ’50 sau New Orleans-ul anilor ’30. Locurile sunt foarte importante in trilogia mea. Actiunea celui de-al doilea volum se petrece mai ales in Amsterdam, iar a celui de-al treilea in Italia. Vreau ca realitatea sa para un vis, iar visul sa para realitate.
Cum ati rezuma, asadar, primul volum al trilogiei?
Cartarescu: Pornesc de la chimia cuvintelor, apelez la subconstient. Scrierea mea inseamna in primul rand muzicalitate. Este foarte greu sa povestesc ce se intampla, pentru ca, de fapt, nu exista story. Jorge Luis Borges, pe care il admir foarte mult, a spus odata ca este inutil sa se scrie carti groase din moment ce totul se poate rezuma in doua pana la patru pagini. Exista insa si romane din care nu se poate elimina nici un cuvant, care au exact lungimea necesara. “Lolita” lui Vladimir Nabokov nu contine nici un cuvant redundant. Pana si prepozitiile au rolul lor. Aceasta carte nu se poate rezuma. Acelasi principiu e valabil si in cazul cartilor mele. Povestesc mult, insa, subiectul sunt eu insumi, cu modul meu de a gandi.
Manifestati si un interes crescut pentru stiintele naturii, ducand cu gandul la romanele americanului Thomas Pynchon.
Cartarescu: Il admir mult pe Pynchon, in opinia mea el este singurul geniu al literaturii universale actuale. Romanul lui, „V“, a reprezentat pentru mine o revelatie. In sfarsit! Asa am vrut si eu sa scriu, el mi-a influentat tranzitia de la poezie la proza. Am fost insa nevoit sa intrerup la un moment dat lectura lui Pynchon, deoarece incepuse sa ma influenteze prea tare. Opera lui este extrem de consistenta si in acelasi timp foarte complexa. Este fantastic, nu inteleg cum reuseste acest lucru. Eu nu pot sa scriu ca Pynchon, insa folosesc cateva dintre instrumentele sale.
Va inspirati foarte mult din legendele patriei dumneavoastra. Cat de important este Bucurestiul si istoria Romaniei pentru opera dumneavoastra?
Cartarescu: Nu este cu adevarat important unde traiesti, lumea e pana la urma o coaja de nuca, dupa cum spunea Shakespeare. In al treilea volum al trilogiei insa, istoria patriei mele devine importanta. M-am razbunat pentru tot ce mi-au facut Romania si Bucurestiul! Aceasta ura de sine, tipica si pentru Viena, se manifesta si in tara mea. In secolul trecut insa, pentru mine nu Parisul a reprezentat centrul Europei, ci Viena. Prin contrast, Bucurestiul te face sa te simti la periferie, intr-un oras murdar, departe de civilizatie. Din aceasta cauza multi dintre scriitorii nostri adopta un ton politic. Orasul ni se pare o Sodoma si Gomora. In anii ’30, Bucurestiul era un oras european obisnuit, comparabil cu Bruxelles-ul, cu o viata intelectuala activa. In anii ’40 insa, a inceput distrugerea sistematica a tarii.
Puteti sa ne descrieti viata dumneavoastra in acel context?
Cartarescu: Provin dintr-o familie de muncitori, sunt copilul unor tarani care s-au mutat la oras. Pentru mine, orasul meu era cel mai frumos din lume si imaginea aceasta a persistat pana in 1989. Atunci am calatorit pentru prima oara in strainatate. Pana atunci nu avusesem nici pasaport, nici termeni de comparatie. Traisem intr-o inchisoare, dar acea viata mi se paruse fireasca. Interesul nostru se concentra asupra sferei particulare, a iubirii, a prieteniei, a cartilor. Limbajul reprezenta o fereastra catre lume. Eu si prietenii mei scriitori ne citeam reciproc creatiile si exista un schimb de idei intens. Am supravietuit. Realitatea nu ne interesa deloc. Nu-i asa ca e ciudat? Nu cunosc nici un roman de familie romanesc, nici proza realista din acea perioada. Toti ne straduiam sa scriem cat mai rafinat, fiecare vroia sa fie unic. Suna poate provincial, insa asa stateau lucrurile pe vremea aceea. Vroiam sa fim ca Proust sau Kafka.
Cum ati resimtit evenimentele din 1989? Ca pe un soc?
Cartarescu: Pana acum, in viata mea s-au intamplat doua lucruri iesite din comun: Revolutia din 1989 si actul terorist din 11 septembrie 2001. Revolutia a insemnat mult mai mult pentru mine. Aveam pe atunci 34 de ani si traisem mai mult in lumea cartilor. Ne obisnuiseram cu Ceausescu, asa cum te obisnuiesti sa traiesti in vecinatatea unui vulcan caruia nu i te poti impotrivi. Si deodata a disparut. Deodata am trait ca in Utopia, oamenii au inceput sa se imbratiseze ca la o petrecere populara. Cu totii am fost extrem de naivi, astfel incat la putere au ajuns aceiasi nemernici de la PCR, de la Securitate. Si asa a ramas. Nu a existat nici o confruntare cu cei 42 de ani de comunism. Noi, romanii, oricum nu am crezut niciodata in aceasta ideologie, la noi nu a aparut omul nou creat in cei 70 de ani ai Uniunii Sovietice. Noi, romanii, suntem un popor latin, pentru noi totul e o gluma, nu suntem nici excesiv de religiosi, nici fanatici. Am fost, pur si simplu, sub ocupatie.
Cum au fost anii ’90?
Cartarescu: A fost cumplit. Regulile si structurile vechi odata distruse, s-a impus anarhia. Ca sa descriu viata ca scriitor, trebuie sa spun ca nu mai existau edituri. Pentru a trai, a trebuit sa scriem in presa. S-au publicat putine carti. De cativa ani incoace, mai ales dupa aderarea Romaniei la UE, situatia s-a ameliorat. Multi dintre noi insa inca nu au inteles ca facem parte din Europa. Acest lucru este tematizat insuficient.
Cum scrieti metodic? Ati scris cele trei volume ale “Orbitorului” fara intrerupere? Ce urmeaza?
Cartarescu: Mi-am intrerupt munca de mai multe ori pentru a scrie si lucruri mai facile. “De ce iubim femeile”, care va aparea in curand in limba germana, este o asemenea carte facila, usor de parcurs. Altfel cred ca munca ar fi fost prea istovitoare, prea periculoasa. Iar acum s-ar putea sa urmez sfatul lui Borges. Vreau sa scriu trei romane scurte, pentru inceput un roman istoric cu actiunea in sec. XVIII. Dar sunt superstitios, nu vreau sa divulg mai multe.
Was mich beim Treffen mit Herrn Norbert Mayer (Die Presse) in höchstem Maße beeindruckt hat, ist die Tatsache, dass er mir nicht nur einfach Fragen gestellt hat, sondern dass wir eine zweistündige Diskussion geführt haben. Dieses wohlige Gefühl, dass der Journalist der das Interview führt auch wirklich daran interessiert ist etwas zu erfahren, habe ich nur sehr selten verspürt… meistens kam es als Ausführen eines beruflichen Auftrages herüber. Herr Mayer ist ein kultivierter und informierter Gesprächspartner und sein Interesse an der rumänischen Literatur ist verblüffend und sehr erfreulich. In Österreich habe ich im Zuge der Interviews, die der Veröffentlichung von “Die Wissenden” im Oktober 2007 gefolgt sind, im Allgemeinen sehr gute Erfahrungen gemacht.
Ceea ce m-a impresionat extraordinar la intalnirea cu dl. Norbert Mayer (Die Presse) a fost faptul ca nu doar mi-a pus o serie de intrebari, ci am purtat o discutie de peste doua ore. Aproape nicaieri pana acum nu am avut acest sentiment extrem de reconfortant ca jurnalistul care ma intervieveaza este cu adevarat interesat sa afle ceva… de prea multe ori am avut sentimentul ca bifeaza o obligatie profesionala. Dl. Mayer este un interlocutor cultivat si informat, iar interesul pe care il manifesta pentru literatura romana in general este uimitor si atat de imbucurator. In general, in Austria am avut aceasta experienta foarte placuta cu jurnalistii carora le-am acordat interviuri dupa aparitia romanului “Orbitor” in noiembrie 2007.
